10 iun 2021 - Top știri

ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea: Securitatea, 1970: ”La Cluj, Ilie Lazăr reprezintă o forţă agitatoare şi element de raliere; la Bucureşti, stilul său de tribun n-ar fi luat în serios”

Autor: Marius Oprea

Maramureşeanul Ilie Lazăr, lider necontestat al ţărăniştilor din nordul ţării şi apropiat al lui Iuliu Maniu a fost, cât a trăit, un pericol pentru autorităţile comuniste. Ştiau că, la cei peste şaptezeci de ani ai săi, în condiţiile în care foşti fruntaşi din ”partidele istorice” erau izolaţi şi supravegheaţi după eliberarea lor din puşcării în 1964, nu mai poate ”organiza” mare lucru.
 
Totuşi, Securitatea era îngrijorată de o altă armă, pe care charismaticul (fost) om politic o folosea şi care nu fusese luată în calcul: puterea exemplului.
 

”Tribunul” Ilie Lazăr

 
Născut la 12 decembrie 1895 în Giuleşti, judeţul Maramureş, Ilie Lazăr provenea dintr-o famile de mici nobili maramureşeni, cu o lumgă tradiţie în zonă, a Lazărilor de Purcăreţ şi Ivaşcu de Apşa. Bunicul lui fusese protopop ortodox al Sighetului, după şapte gereraţii de preoţi. Ilie Lazăr a fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, după ce condusese unităţi de români moldoveni în luptele de eliberare a Sighetului. 
 
Deputat şi fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc, cu studii juridice la Viena, unde a absolvit şi Conservatorul, cu o statură masivă şi curajos pînă dincolo de orice instinct de conservare, a fost o ”gardă de corp” a liderului ţărănist Iuliu Maniu, de care era practic nedespărţit. Arestat în 1947, în înscenarea de la Tămădău, cînd poliţia secretă comunistă i-a ”momit” pe liderii ţărănişti să încerce o fugă şi reorganizare în ”exil”. Ilie Lazăr a fost condamnat în 12 noiembrie 1947 la 12 ani de temniţă grea. După eliberarea din închisoare, a fost pus sub o strictă supraveghere, pînă la moartea sa, în 6 noiembrie 1976 – pînă şi înmormîntarea, la care au participat mulţi dintre foştii ţărănişti, a fost fotografiată şi filmată de Securitate.  
 
În 1970, deşi trecut de 74 de ani, ”filajul” nu se diminuase. Dimpotrivă. Deşi bătrân, statura sa impozantă, stilul aristocratic şi forţa pe care o emana l-au făcut fala nu doar a cartierului Gheorghieni din Cluj, ci a întregului oraş. Cei care doreau să-l întâlnească, ştiau că-l pot găsi adesea servindu-şi cafeaua la terasa restaurantului unui hotel din centru – evita să-şi primească companionii acasă, în apartamentul din Gheorgheni, nu pentru că s-ar fi temut de filaj, cum inerpreta Securitatea, dar voia să arate, de fapt, că nu are nimic de ascuns.  
 
Pe 4 februarie 1970, Ilie Lazăr se afla la Bucureşti. Erau discuţii pregătitoare cu Corneliu Coposu, Ion Hudiţă. Ion Jovin şi Victor Anca, pentru o reconstituire în clandestinitate a partidului, ceea ce s-a şi întâmpat ulterior, în octombrie 1970, când a avut loc la Bucureşti prima reuniune a foştilor lideri ţărănişti în locuinţa lui Victor Anca, din str. Calomfirescu nr. 11. Întîlnirea a fost organizată de Corneliu Coposu şi Ioan Hudiţă, în colaborare cu Leonida Romanos, exilat român care lucra la un cotidian străin şi făcea o vizită în România. 
 
La întâlnire, prima care s-a organizat în clandestinitate după 1947, au participat mai mulţi lideri ţărănişti, dar cu o notabilă absenţă: Ilie Lazăr, care nu putuse veni de la Cluj, din două motive – atât vîrsta şi starea sănătăţii, cât şi filajul Securităţii. Oricum, ”liderii” de la Bucureşti îi cunoşteau poziţia, în urma acestei vizite în Capitală de la începutul anului.
 
Cîndva anterior datei de 4 februarie, Ilie Lazăr s-a întâlnit într-un local bucureştean cu liderul ţărănist Aurel Socol, La această întâlnire, la care ar fi trebuit să participe şi Victor Anca (împiedicat însă de starea sănătţii în acel moment) a mai fost un al treilea ţărănist, care era tototdată o ”sursă” a Securităţii, cel ce avea să dea rapoarte amănunţite şi în toama acelui an, despre ”reorganizarea” partidului. Acest informator a ascultat o adevărată confesiune a lui Ilie Lazăr, care, crezînd că are în faţă un om de încredere, a destăinuit destul de multe despre sine şi statutul său în acel moment. 
 

”Moroşanul una ştie / Pe domnul Lazăr Ilie / şi fratele Văsălie”

 
Lazăr a început prin a spune că, în localul său favorit din centrul Clujului se întîlneşte cu mulţi dintre prietenii şi susţinătorii de odinioară din Ardeal şi Maramureş ”care ştiu şi unde poate fi găsit de cei care vor să-I vadă. De obicei, evită să se întînească cu ei în locuinţa sa din cartierul Gheorghieni”, din motive de prevedere, aprecia informatorul. De fapt, era vorba de decenţă şi păstrarea unor aparenţe: Ilie Lazăr ducea de fapt un trai sărăcăcios, bazîndu-se numai pe o pensie-ajutor social de vîrstă, de numai 400 de lei. 
 
Informatorul nota: ”Ilie Lazăr, cu toată vârsta lui înaintată (are după mărturisirea lui 74 de ani) n-a pierdut nimic din său combativ, iar pentru cei care au ocazia să-I vadă, nu este în lor un om obosit. Atitudinea lui actuală este marcată de un naţionalism pe care se observa pecetea lui Iuliu Maniu şi a bisericii greco-catolice. Mîndru de trecutul neamului maramureşan, Lazăr este convins, prin probele de prietenie care-I sosesc din această provincie, prin vizitele ţăranilor şi intelectualilor de prin sate, care nu vin cu mâna goală, că a ajuns un personaj legendar, ceea ce l-a făcut să spună sursei că, prin părţile Sighetului, circulă un cîntec al cărui început este acesta: Moroşanul una ştie, Pe domnul Lazăr Ilie, şi fratele Văsălie - este vorba de fratele său Vasile, fost funcţionar administrativ prin locurile maramureşene.
 
În discuţia cu Ilie Lazăr şi Aurel Socol, ambii pornesc de la ideea virtuală a unui Partid Naţional Ţărănesc, care ne-a fost încă scos din memoria generatiei bătrâne, dar care este mai puţin prezent în conştiinţa generaţiei tinere. Tineretul din Ardeal, indiferent de apartenenţa lui politică momentană este recucerit de naţionalism, datorită în mare parte ungurilor, care, imediat după cel de-al doilea război mondial, prin libertăţile acordate lor şi politica practicată de comunişti. au crezut că îşi pot afirma dominaţia din nou. 
 
Naţionalismul este o stare de spirit care a determinat un climat cultural, în care s-a născut şi s-a dezvoltat restabilirea unor valori morale de care este legată istoria vechiului partid naţional ţărănesc şi a oamenilor care au condus acest partid. Ilie Lazăr spune că îi vine foarte la îndemână să vorbească de Iuliu Maniu celor care-I vizitează, în special, tinerilor şi studenţi, despre martiriul acestuia, despre Vaida Voievod şi să simtă ce răsunet au aceşti eroi ai luptei împotriva maghiarismului şi a clicii carliste (subliniere în original – n.n.), în sufletele oamenilor tineri. 
 
Temperatura aceasta a înregistrat-o el chiar la nepoţii şi strănepoţii săi, membrii ai P.C.R.-ului. Astfel, a citat cazul nepotului său de soră, directorul Institutului de Folclor din Bucureşti, dar şi al altor descendenţi mai tineri, care deşi membri ai Uniunii Tineretului Comunist, sînt mîndri de unchiul Ilie, pe care îl divinizează şi îl ajută de cîte ori pot. Nu este vorba de ceva exagerat, deoarce sursa a putut constata personal cîtă lume tânără îl cunoaşte şi îl salută cu respect pe străzile Clujului pe Ilie Lazăr. Activitatea politică pe care o desfăşoară Ilie Lazăr constă, după mărturisirile sale, în apariţia lui pe stradă şi în sălile culturale, unde cei care-I cunosc îl recomandă celor care se ridică (în semn de recunoştinţă, să-l cunoască – n.n.).
 
Din Maramureş şi din tot Ardealul, ţărani bătrâni îi dau semne de viaţă în ultima vreme, i-au dat semne de viaţă şi din partea bătrânilor care sunt nemulţumiţi de felul cum s-a sărbătorit la Alba-Iulia semicentenarul Unirii (cu doi ani înainte, prin prezenţa lui Ceauşescu, care a ”confiscat” această sărbătoare – n.n.). La Cluj, Ilie Lazăr se consideră, totuşi, un exilat. Se plânge că i s-a refuzat domiciliul la Bucureşti pe care l-a avut permanent din 1923 şi că nu i s-a dat pensia care i se cuvine ca avocat, Iăsîndu-l să trăiască în mizeria celor 400 lei, ce reprezintă ajutorul social care i se dă.
 

”În Bucureşti, Lazăr n-ar fi luat în serios”

 
”După impresia sursei, Ilie Lazăr reprezintă, ca forţă agitatoare şi ca element de raliere, enorm de mult. Printre ardeleni şi în ochii ardelenilor, numele său are ecou. La Bucureşti, stilul său de tribun n-ar fi fost niciodată luat în serios, iar distanţele care despart Maramureşul de Capitala ţării ar fi făcut mai rar contactul lui cu ţăranii de acolo. 
 
Printre cei care l-au văzut în ultima vreme pe Ilie Lazăr a fost şi Cucu Hila, venit de la Coposu, care a încercat să determine o anumită atitudine a naţional-ţărăniştilor faţă de legionari. Ilie Lazăr îi detestă pe legionari şi a fost fericit să constate că nici Coposu nu s-a lăsat prins în mrejele lor. Înainte de Crăciun, l-a vizitat şi Ion Hudiţă. Acesta a venit la el, pentru a sta de vorbă înainte de plecarea lui la Paris. Hudiţă este stimat enorm de Lazăr, care îl consideră după moartea unora din fruntaşii ţărănişti şi compromiterea altora, drept conducătorul cel mai valid al partidului.
 
Particularitatea lui Lazăr este că el consideră Partidul Naţional-Ţărănesc ca un partid real, cu o existenţă potenţială şi cu activitate, cu toate avatarurile îndreptate asupra lui. Aceeaşi părere o are şi Aurel Socol, care consideră P.N.Ţ.-ul ca o masă politică coerentă, condusă de nişte morţi vii în conştiinţa indivizilor care compun această masă. Unul dintre aceşti morţi vii este Iuliu Maniu. 
 
Lazăr se indignează şi chiar înjură emigratia, care n-a fost în stare să organizeze un ajutor în interior. EI, în afară de o sumă de bani primită de afară, prin doctorul Ion Jovin şi de nişte pachete trimise de Bica Beilis de la Paris, n-a avut nici un sprijin pentru existenţă. În schimb, ungurii din vechiul partid maghiar primesc ajutoare masive, atât de la organizaţiile din exil, cît şi de la organizaţiile catolice. EI i-a sugerat lui Hudiţă să ia contact cu episcopul Cristea, care se află la Roma, pentru a pune temeiul unui sprijin organizat. Pe emigranţii romîni, atît Ilie Lazăr, cît şi Socol îi numesc escroci şi impostori, îmbogăţiţi pe suferinţele celor rămaşi acasă. O să le rupem picioarele când se vor întoarce.
 
Despre  Ion Mocsoni Stîrcea, Lazăr spune că este un nemernic, care, la procesul Maniu, a avut o atitudine lamentabilă. "Împăratul", aşa cum îi spune în batjocură Lazăr regelui Mihai este actualmente sub influenţa lui Stîrcea. Deşi este decepţionat de americani, mai nutreşte speranţe.
 
În general, Ilie Lazăr este un revoltat şi un nemulţumit. Atitudinea lui este determinată în mare parte şi de problemele lui familiar (sic!). Fata lui, o catolică bigotă, a reuşit să ia licenţa cu nota 10. În loc să fie numită la alegere, a fost expediată la Turda. Dacă ar fi fost lângă părinţi, cu salariul ei ar fi putut să le dea un sprijin. La aceasta se adaugă faptul că şi condiţia lui personală, de om care trăieşte din milă, îi crează un reflex de inferioritate şi persecuţie, pe de o parte, iar pe de altă  parte are orgoliul unui om care înfruntă stăpînirea”. 
 
Un diagnostic cinic, dar corect. Chiar izolat şi supravegheat permanent, Ilie Lazăr nu şi-a pierdut pînă în ultima clipă speranţa, pe care a insuflat-o în special tinerilor din acei ani - acum bătrîni şi ei. O speranţă, din nefericire, risipită - odată cu Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat, care nu a supravieţuit ultimelor lovituri date de Securitate - atunci (în 1970), ca şi în anii tranziţiei -  din interior.