09 iun 2021 - Top știri

ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | ”La Gospodăria Agricolă de Stat sînt zece oameni la şase linguri”. Ţăranul român şi binefacerile comunismului

Autor: Marius Oprea
Ţăranul român şi binefacerile comunismului

După Plenara comunistă din 3-5 martie 1949, în care s-a decis ”transformarea socialistă a agriculturii”, întreaga Republică a fost cuprinsă de frămîntări în lumea satelor.

O politică înrobitoare, care-i silea pe ţărani să-şi predea mare parte a recoltelor către stat, la preţuri de nimic, care prefigura silirea lor de a-şi ceda pămînturile la ”colectiv” au dus la acutizarea nemulţumirilor. Au izbucnit numeroase răscoale ţărăneşti, dintre care cele mai puternice au avut loc în vara anului 1950, în Bihor şi zona Aradului. Un amplu raport al Securităţii din august 1950, intitulat ”Agitaţii pregătitoare”, a prezentat conducerii de partid revoltele ţărăneşti din zonă şi măsurile de reprimare a lor. Cu şapte decenii în urmă, toate au fost înăbuşite în sînge, de către Partid şi Securitate.

”Vezi tu toporul ăsta? Am să-l bag în voi…”

Documentul citat prezintă realitatea fără menajamente, chiar dacă unele acţiuni sînt puse pe seama ”chiaburilor” care au ”instigat” ţărănimea săracă. Dar faptele şi unele afirmaţii consemnate vorbesc de la sine, arătînd situaţia disperată în care se aflau ţăranii şi primele lor reacţii faţă de politica regimului de colectivizare a agriculturii.

”Încă din cursul lunii iunie a.c., ţăranii s-au arătat nemulţumiţi de dispoziţiile guvernului, privitoare la plata în bani la arii şi predarea cotelor (muncile prestate erau plătite cu sume infirme de către stat, în schimbul preluării recoltelor – n.n.). Parte din ţăranii săraci, aflaţi sub influenţa chiaburilor, cereau ca plata pentru muncile agricole să se facă în natură. Aceste nemulţumiri au cuprins aproape toate satele din Bihor, dar mai accentuat pe acelea situate la nord de Oradea şi cele din sud-estul judeţului, situate pe valea raului Crişul Negru”, socotite o regiune ”infectată de organizaţiile subversive”.

Aceste regiuni, unele din cele mai roditoare şi cu o cultură intensivă, cuprind un mare număr de chiaburi, care se opun cu îndîrjire tuturor măsurilor guvernului, înfluenţînd şi ţărănimea săracă şi mijlocaşă. La sfîrşitul lunii iulie a.c., agitaţiile au crescut, luînd forme deosebite. Astfel, numitul Crăciun Dumitru, din comuna Batîr, jud. Bihor, ameninţa pe membrii de partid din acea comună, spunînd unuia din ei: ”Vezi tu, toporul acesta am să-l bag eu în voi, în toţi comuniştii, căci voi nu aveţi mai mult timp, decît vreo 3-4 zile, după care vor veni şi americanii”. În comuna Nuţ, judeţul Bihor, în timp ce o echipă de îndrumători mobiliza populaţia la muncă voluntară, chiabureasa cu 25 ha, Milean Ioana spunea: ”Aceştia sunt hoţi şi tîlhari! Proastă e lumea din sat că nu se răscoală împotriva lor”. Dar ”prostia” n-a mai durat mult.

Situaţia era explozivă şi în rîndurile ţăranior săraci, care lucrau în Gospodăriile Agricole de Stat: ”În ziua de 23 iunie a.c., la toate sindicatele de salariaţi agricoli din Bihor s-au ţinut adunări generale cu ţărănimea săracă, unde s-a prelucrat plata în bani pentru muncile agricole. În comuna Arpăşel, jud. Bihor, în timp ce la adunare participau cca 120 de muncitori agricoli, care ascultau prelucrarea tov. Toth Carol, locuitorul Szanto Ludovic, vorbind în numele muncitorilor agricoli sindicalizaţi, a spus: Noi, care sîntem prezenţi la această adunare, cerem ca muncile în sezonul de seceriş şi treierat să fie plătite în natură şi nu în bani. La aceste cuvinte, toţi participanţii au răspuns prin strigăte şi aplauze, că aşa vor să fie”. Uneori ”tovarăşii de la centru au luat şi cîte o mama de bătaie: ”în ziua de 28 iunie a.c., în comuna Biharia, jud. Bihor, cca 2.000 de ţărani erau strînşi în faţa primăriei şi ascultau lămuririle secretarului Comitetului Judeţean al P.M.R., Szilagy Francisc, şi ale responsabilului de agitaţie şi propopagandă, Koroşi Ştefan. Agitaţi de elemente instigatoare, au cerut să nu se scoată nici-un bob de grîu din sat. Cu această ocazie au fost bătuţi grav tovarăşii de mai sus. Intervenind organele de securitate, ordinea a fost restabilită”.

”Nu vrem colhoz. Nu ne trebuie comunism!”

Manifeste împotriva preluării recoltelor la ”fondul de stat” s-au răspîndit rapid în întreaga zonă, cerînd repetarea exemplului de la Biharea. Incidente similare s-au petrecut la Uileacul de Munte, unde ”secretarul organizaţiei de bază a fost bătut”, şi la Chiraleu, unde ”femeile agitate au început să strige Nouă nu ne trebuie vorbă multă, ci făină şi ulei. Agitaţia luînd proporţii, îndrumătorii au fost nevoiţi să plece. După plecarea îndrumătorilor, o parte din membrii de partid s-au dus la locuinţa numitei Miri Gheorghe, unde au consumat alcool. Mai tîrziu, venind aici o serie de elemente reacţionare, s-a iscat o discuţie care a degenerat în bătaie. În după-amiaza aceleiaşi zile, locuitorii, care dăduseră mai înainte adeziuni la cooperative, au forţat pe primar să le înapoieze”.

În seara zilei de 5 iulie a.c., în comuna Arpăşel, jud. Bihor, s-a ţinut o adunare la care au participat cca 500 de ţărani, adunarea fiind convocată de organizaţia P.M.R. şi la care au participat, din partea judeţenei, tovarăşii Arasul Nardiuc şi Laicsak Iuliu, precum şi secretarul organizaţiei de bază, delegaţii U.T.M. din comună. Majoritatea ţăranilor erau din cei săraci, din rîndurile ţăranilor s-a strigat: Nu vom lucra pentru bani, ci numai pentru grîu. Nu vrem colhoz. Nu ne trebuie comunism. Nemaiputîndu-se continua prelucrarea, tov. Nardiuc şi ceilalţi au vrut să plece, dar drumul le-a fost barat de manifestanţi. Deplasîndu-se organele noastre şi încercînd să ridice cîţiva instigatori, manifestanţii au încercat să atace camionul, cu intenţia de a-I răsturna şi incendia. împreună cu miliţia, s-au tras cîteva salve de intimidare”.

Semnele răscoalei se iviseră deja. După plecarea Securităţii, ”populaţia a fost agitată toată noaptea, cu intenţia de a ataca organele care vor interveni pentru ridicarea instigatorilor. De menţionat că printre participanţi erau foarte mulţi muncitori de la gospodăria de stat din comună, care se plîng că sunt ţinuţi în condiţiuni foarte proaste, atît în ceea ce priveşte cazarea, cît şi hrana. Ei arătau că pentru 10 oameni sunt 6 linguri şi sînt obligati să doarmă pe pămînt, nedîndu-li-se nici măcar o pătură”.

”Timp de două săptămîni, nu s-au mai produs manifestări de masă, însă starea de agitaţie continua”, arată raportul Securităţii Poporului asupra răsocoalelor ţărăneşti din nord-vestul ţării. Tulburările au început în 20 iulie 1950 în comuna Tăuţeu, jud. Bihor, unde ţăranii s-au ridicat şi au cerut ca plata secerişului să se facă în natură. ”Cu această ocazie s-a strigat: Nu dăm nici un bob de grîu, fiindcă va fi luat şi comercializat de evrei”. La intervenţia Securităţii, manifestanţii au fost împrăştiaţi, dar spiritele nu s-au liniştit.

”Pe timpul nopţii, au organizat o pază în turnul bisericii, astfel ca, la un semn fixat, să se tragă clopotele, oamenii adunîndu-se în faţa Comitetului Provizoriu. În acest timp, doi curieri au fost trimişi spre comuna Bogeiul-Ciutelec, jud. Bihor, cu lozinca: Trageţi clopotul, să se strîngă oamenii să ajute comuna Tăuţeu, fiindcă arde comuna. Un alt curier a fost trimis în comuna Chiraleu, cu aceeaşi lozincă. Din Chiraleu, cca 2.500 de ţărani au pornit cu furci şi găleţi în ajutorul comuna Tăuţeu”.

Ulterior, ţăranii în marş, ”atît cei din Ciutelec, cît şi cei din Chiraleu au fost opriţi în drum de cîţiva membri de partid şi de Miliţie, care, Iămurindu-i, i-au întors din drum. Deplasîndu-se organele Securităţii, au arestat 38 de instigatori din comuna Tăuţeu. În aceeaşi zi, în comuna Spinuş, Jud. Bihor, muncitorul Ruscas Gheorghede la Reşiţa, venind în concediu, a început să instige ţăranii, afirmînd: Muncitorimea n-are ce mînca, dar vor totuşi să ia grîul de la voi. EI a reuşit să mobilizeze cca 200 de ţărani, care au cerut Comitetului Provizoriu să nu ia nici un bob de grîu şi să iasă nădrăgarii din comună”.

”Un individ în piaţă a început să strige şi să ceară pîine”. S-a răspuns cu gloanţe

În tot mai multe comune, pentru că nu li se satisfăcuse cererea să fie plătiţi în natură, ţăranii au refuzat să mai iasă la lucru, la cîmp. În unele locuri, au fost tăiate firele telefonice, pentru a nu fi chemate împotriva lor trupele Securităţii. În comuna Tautelec, chiar conducerea de partid din localitate, ai cărei locuitori erau ”şvabi din URSS” (întorşi din deportare – n.n.), anume ”preşedintele Comitetului Provizoriu şi secretarul de bază”, care ”erau în fruntea instigatorilor” şi ”au aruncat cu cărămizi” în delegaţii de la Centru, au fost arestaţi de Securitate. S-a creat o busculadă, în care un mare număr de femei a încercat să-i elibereze pe arestaţi. De altfel, femeile se arătau, în multe situaţii, aşa cum ilustrează raportul citat, cele mai îndîrjite – se pare că ”organele” ezitau în a le aresta şi pe ele. Deocamdată…

Prima victimă a tulburărilor din zonă s-a înregistrat în ziua de 26 iulie a.c., fiind zi de tîrg în comuna Sişterea, jud. Bihor: ”un individ în piaţă a început să strige şi să ceară pîine”. S-au strîns în jur de 300 de ţărani, în faţa Comitetului Provizoriu. ”Instructorul P.M.R. care venise la faţa locului, a reuşit să împrăştie mulţimea. Organele de miliţie au arestat două femei dintre instigatoare. În urma acestor măsuri, s-au adunat cca 400 de ţărani, români şi maghiari, care, încercînd să atace Miliţia, aceasta a fost nevoită să tragă foc, omorîndu-se un instigator, care era un fost legionar”. Nici măcar nu i s-a consemnat numele.

Tulburările au continuat la Diosig, unde în 28 iulie a.c., la orele 9 dimineaţa, o ceată de cca. 50 de femei a atacat cooperativa comunei, bătînd pe preşedintele ei. Între timp, grupul femeilor a crescut la 100. Deplasîndu-se la faţa locului preşedintele Statului Popular judeţean, Securităţii şi Miliţiei, ordinea a fost restabilită imediat”. Spre seară, s-a dat ordin Securităţii să le aresteze pe instigatoare, dar ”mulţimea a atacat cu pietre şi vocifera”. Aşa că ”după somaţi, s-au tras cîteva focuri de intimidare. În dimineaţa zilei de 29 iulie a.c., la orele 5 dimineaţa, s-a găsit la locul unde seara fusese manifestaţia, cadavrul locuitorului Peter Ioan, care fusese împuşcat din imprudenţă”.

În cazurile care au urmat n-a mai fost vorba de ”imprudenţă”, ci de executarea cu premeditare a zeci de ţărani, pe măsură ce tulburările au luat amploare.

La Ucuriş, trei ţărani din aceeaşi familie au fost executaţi: ”în ziua de 31 iulie a.c., acţiunea chiaburească (cum e numită răscoala în documentul citat– n.n.) izbucneşte în comuna Ucuriş-Bihor, după ce au sosit doi fii de chiaburi din comuna Tăuţ, care fugiseră acolo, unde au luat contact cu chiaburii din familia Mateoc a Tureacului. Ei au instigat populaţia la acţiune, în frunte cu numiţii Mateoc Ioan, chiabur manist cu 6 ha de pămînt (executat), Mateoc Florian a Gherli cu 4 ha (executat), Mateoc Alexandru a Fumarului, chiabur cu 10 ha de pămînt (executat), Bodea Ioan, chiabur cu 6 ha de pămînt (executat) şi Popa Alexandru, chiabur cu 10 ha de pămînt (dispărut)”.

Urmele revoltei au fost o vreme vizibile: ”au devastat sediul Comitetului Provizoriu, au ars arhiva şi procesele verbale de impunere a cotelor de cereale, au distrus tablourile conducătorilor R.P.R. şi lozincile. La fel au procedat cu căminul cultural, şcoala, cooperativa şi poarta triumfală (de la inaugurarea Gospodăriei Agricole Colective – n.n.), pe care au ars-o. Au terorizat conducătorii organizaţiei de bază a P.M.R. şi ai Comitetului Provizoriu. Au tăiat firele telefonice din comună şi au baricadat drumul. Huliganii (cum deja sînt socotiţi răsculaţii în documente – nn.) au traversat comuna, cîntînd cîntece naţionale şi şovine ca: Deşteaptă-te române, precum şi Trăiască regele”. Majoritatea celor ucişi, prin execuţii sumare, pentru a fi ”daţi ca exemplu” mulţimilor adunate sub ameninţarea armelor, au fost socotiţi arbitar, după crimă, ca fiind ”foşti legionari” şi totodată ”chiaburi instigatori”. Astfel, crima se socotea ”justificată”, fără alte explicaţii în textele rapoartelor – ceea ce înseamnă că era o pratică stabilită prin ordin, ”de sus”.

În cîteva săptămîni, după acelaşi scenariu, satele din întreaga zonă au fost în flăcări şi răscoala s-a generalizat. Execuţiile sumare şi arestările au încins şi mai mult spiritele. Abia în toamă, trupe masive ale Securităţii au ”restabilit liniştea”, după ce în unele localităţi s-a tras chiar cu mitraliera în răsculaţi. Numărul celor ucişi în confruntări sau executaţi sumar a fost de ordinul sutelor, al arestaţilor de ordinul miilor. În iarnă şi primăvară, satele din Bihor şi Ţara Crişurilor au fost din nou împînzite de trupe: ţăranii socotiţi că au participat la revolte au fost deportaţi, cu tot cu familii, în localităţi din sudul Moldovei şi Bărăgan, de unde aveau să se întoarcă acasă abia după trei-patru ani.