22 mai 2020 - Top știri

COMENTARIU Valeriu Şuhan: Eu sunt Mitică! Je suis Mitică! I am Mitică!

COMENTARIU Valeriu Şuhan: Eu sunt Mitică! Je suis Mitică! I am Mitică!

Identitatea Bucureştilor ţine şi de terasele şi localurile sale, locul manifestării fabuloase a ”miticilor” atât de ironizaţi de restul ţării, dar care au excelat prin gura lui Caragiale şi nu numai, în ironie şi sarcasm, inclusiv la adresa propriei persoane.

Mărturisesc că mi-a făcut mare plăcere îndemnul de a comenta pe tema teraselor noastre, cu poveştile lor, mai vechi sau mai noi.

Terasele astea din Bucureşti, multe dintre ele şi în special cele din centru, au  personalitate nu numai sub aspectul încadrării în arhitectura urbană de-a lungul vremii, dar ele sunt o parte importantă a pattern-ului cultural şi istoric al Bucureştilor.

O sumedenie de întâmplări cu implicaţii extraordinare în istoria noastră, pentru cultura noastră, au avut loc în aceste terase, cafenele şi restaurante.

Identitatea Bucureştilor ţine şi de terasele şi localurile sale, locul manifestării fabuloase a ”miticilor” atât de ironizaţi de restul ţării, dar care au excelat prin gura lui Caragiale şi nu numai, în ironie şi sarcasm, inclusiv la adresa propriei persoane.

”Miticii” Bucureştilor sunt un personaj colectiv de o mare complexitate, fabulos prin mirajul pe care îl degajă, prin dezinvoltură şi isteţime, un monument de farmec, şmecherie dar şi ipocrizie, superficialitate şi ignoranţă.

Mitică, un mic mişel simpatic. Un simbol al isteţimii supravieţuitorului cu orice preţ.

Observaţiile asupra sa ce se doresc ironice, sunt doar o palidă replică, un clişeu prăfuit, anost şi tern, care denotă nu numai lipsă de imaginaţie dar şi o (prost) ascunsă invidie, relevantă pentru ceea ce ar însemna un complex de superioritate, corelativ, evident, celui de inferioritate.

Ştiţi ceva, îmi vine să strig : Mitică sunt eu ! Şi nu am nici o jenă. De ce-aş avea ?  Personajul este al oraşului meu şi îl iubesc la fel precum îmi iubesc oraşul.

Pentru asta, sunt dispus să-i iert mişeliile şi mai degrabă, să-i admir isteţimea.

Terasele, cafenelele, localurile în general ale Bucureştilor, poartă amintirea mută a convulsiilor vieţii politice, culturale, economice, sociale, ale oraşului. Aceste locuri fac parte din moştenirea culturală a bucureşteanului, scena desfăşurării iubirilor, distracţiilor, bucuriilor, tâmpeniilor, dramelor, decepţiilor, dezamăgirilor şi durerilor lui Mitică. Adică, ale noastre, ale bucureştenilor !

Ele sunt martorii tăcuţi ai intrigilor politice, orgoliilor artistice, atacurilor mai mult sau mai puţin intelectuale dintre scriitori, jurnalişti, actori, creatori în general, ai amantlâcurilor pasionale ori doar interesate, ai scandalurilor lăsate cu bătăi sau ai atacurilor armate ori asasinatelor din amor, pentru jaf, ori politice.

Terasele Bucureştilor, alături de restaurante, cafenele, cofetării, sunt ca o carte deschisă. Trebuie să ai doar dorinţa de a o citi

Iniţial, principalul loc de promenada din Micul Paris era ”La Şosea, de la capul Podului Mogosoaiei- Piaţa Victoriei de astăzi, până la Arcul de Triumf acum. Al doilea era Calea Victoriei, mai ales zona dintre Capşa şi Palatul Regal. Aici se gaseau majoritatea cafenelelor, cofetăriilor şi restaurantelor mondene.

Cele mai populare cafenele din secolul al XIX-lea erau cea a polonezului românizat Fialkowski, frecventată de oameni de litere, actori si oameni politici (Caragiale, Alexandru Xenopol, Matei Millo etc), aflata intre anii 1853-1898 in Piata Teatrului National, la parterul imobilului Torok, pe Calea Victoriei. Concurenţa acestuia, dedicata exclusiv oamenilor artelor- Terasa Oteteleşeanu, aflată in imobilul cu acelaşi nume, în locul actualului Palat al Telefoanelor, pe cealaltă parte a Pieţei Teatrului Naţional.

Nu existai în Bucureşti dacă nu apăreai la Oteteleşeanu, aşa se spunea. Aici se lansau fetele în lume, tinerii la fel, aici se urzeau intrigi de toate felurile. Aici se dădeau spectacole de teatru şi este primul local din Bucureşti unde se asculta jazz. Pe timpul iernii, în grădină se amenaja un patinoar.

De o mare notorietate era cafeneaua ”Capşa”, considerată pe atunci cercul exclusivist al scriitorilor şi gazetarilor. Acesta era locul de întâlnire a „protipendanţilor” şi era la câţiva paşi de cafeneaua „Boulevard”, concurentă în servicii şi lux.

Mai toţi marii scriitori şi jurnalişti ai vremurilor trecute, au flecărit la o ”marghilomană” în cafeneaua şi terasa ”Capşa”, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, faimosul jurnalist Pamfil Şeicaru şi mulţi, mulţi alţii.

Păcat că nu am la dispoziţie mai mult spaţiu şi cine ştie dacă dvs. veţi fi având timp de citit.

Mă gândesc că cei care ne conduc acum, n-ar fi deloc impresionaţi de toate astea. Ei sunt mult prea ocupaţi să ne salveze. De la ce anume, om vedea…

Nu par deloc, să simtă ceva cu adevărat profund, pentru oraşul ăsta.

Pe ei nu îi văd deloc să strige ”Eu sunt Mitică !”. Nici măcar ”Je suis Mitică !” sau ”I am Mitică !”

S-ar simţi jenaţi…